Comicul în operele lui Caragiale
În acest articol voi vorbi despre comic și prin ce se remarcă el în operele lui Caragiale.
Accesați link-ul următor pentru a afla mai multe despre Ion Luca Caragiale:
https://ro.wikipedia.org/wiki/Ion_Luca_Caragiale
În mecanismul comicului un rol determinant îl joacă factorul subiectiv, adică individul capabil de a sesiza, a selecta, a aprecia discordanţa, iar aceasta pentru a rămâne comică solicită ca incapacitatea sau inadecvarea la natura lucrurilor să fie de aşa manieră încât să nu ducă la consecinţe tragice, aceste consecinţe, deci nedepăşind gravitatea unei lipse sau nepotriveli, incapacităţi (de exemplu: un individ care nu ştie patina, dezechilibrându-se va produce o situaţie comică întrucât, de regulă, ea nu poate sfârşi tragic, o căzătură mortală nu poate fi decât accidentală şi atunci totul ia o altă turnură de interpretare a lucrurilor. Dar, dacă pentru noi situaţia celui de pe gheaţă e comică, pentru el continua primejdie de a se prăbuşi e cât se poate de neplăcută, iar dacă noi nu receptăm totul prin prisma comică grotescul eforturilor acestuia de a se menţine pe picioare, în echilibru, sunt de-a dreptul urâte, dizgraţioase, neplăcute).
Situaţia comică poate fi conştientă sau involuntară, astfel, Ion Toboșaru spunea că „Orice fel de comic care ne întâmpină în viaţă este comic involuntar. Pe scenă există comicul voluntar, în care omul face conştient, din sine, obiect comic; dar acesta este un comic mintal. El poate, când este bine mimat, să întreacă mult pe cel involuntar, totuşi, el este altceva şi se raportează la celălalt, în general ca jocul la viaţă. De altfel, cel care joacă are un dar special, care nu este dat fiecărui actor: darul umanului.”[1]
În epoca de formaţie a lui Caragiale ca om şi
scriitor, viaţa socială a ţării noastre era caracterizată prin mai multe şi
adânci transformări, care cuprindeau toate ramurile de activitate. Toţi politicienii, fără deosebire, urmăreau
acelaşi scop: îmbogăţirea pe spinarea celor ce muncesc, care erau în fond
aceiaşi oameni, fie că robeau pe moşii, fie că robeau în industrie sau comerţ. Din acest mediu şi material uman şi-a
Satira lui loveşte şi mica burghezie, care, în loc să ia poziţie ostilă faţă de aparatul statului burghezo-moşieresc, îl ajută în acţiunea lui de exploatare şi de empilare, nu numai indirect, printr-o pasivitate condamnabilă, ci şi direct, prin servicii de tot felul. Singura deosebire pe care o face Caragiale între o categorie şi alta e atenuarea de altfel, mai mult formală, a satirei atunci când o îndreaptă împotriva unor anumiţi reprezentanţi ai micii burghezii, cum sunt funcţionarii mărunţi, micii negustori şi mahalagii în general.
Caragiale însuşi enumeră în celebra sa lucrare 1907 Din primăvară până în toamnă, grupurile sociale din care şi-a recrutat eroii comediilor şi schiţelor satirice: „plebea incapabilă de muncă şi neavând ce munci, negustoraşi preocupaţi de mahala, scăpătaţi, mici primejdioşi, agitatori ai satelor şi împrejurimilor oraşelor, agenţi electorali bătăuşi; apoi produsul hibrid al şcoalelor de toate gradele, intelectuali semiculţi, avocaţi şi avocăţei, profesori, dascăli şi dăscălaşi, popi liber-cugetători şi răspopiţi, învăţători analfabeţi – toţi teoreticieni de berărie; după aceştia mai sunt funcţionari si impresari mititei, in imensa lor majoritate amovibili”.
În articolul următor voi vorbi despre comicul de limbaj în operele lui Caragiale.
[1] Ion
Toboşaru, Comicu, Principii generale de estetică,
Comentarii
Trimiteți un comentariu