Comicul de limbaj în opera lui I. L. Caragiale (D-l Goe)

 În prezentul articol mi-am propus să ilustrez modalitățile prin care comicul de limbaj, ca sursă inepuizabilă, se manifestă în opera marelui scriitor Ion Luca Caragiale.

Caragiale s-a folosit de limbă în scrierile sale ca mijloc al picturii peisajului social, intelectual

şi moral din vremea sa. Vorbirea personajelor sale, semiinculte şi snoave, ambiţioase, poartă

reflexele mediului mic-burghez. Personajele sale aparţin zonei urbane şi suburbane din societatea

românească a secolului al XIX-lea, cu mentalitatea, moravurile şi, implicit, limbajul acestora,

foarte sensibil la inovaţii pripite.

Marele dramaturg prezintă tipurile de comic și în schițele sale. Un exemplu concret este schița ,, D-l Goe . ” în care ni se valorifica comicul de situație , de caracter și de limbaj. Deși se încadrează comicului , umorul presupune bunăvoința, simpatie și înțelegere, pe când ironia este un mod de a lua în ras, de a dezaprobă, de a critică și de a exprimă contrariul a ceea ce vrea să se comunice. Astfel umorul izvorăște din comicul de situație așa cum se poate observă și din nerăbdarea lui Goe, pierderea pălăriei, blocarea în cabina toaletei, tragerea semnalului de alarmă și multe alte întâmplări semnificative. Totodată se realizează și prin discrepanța dintre ceea ce sunt personajele și ceea ce vor să pară. Toate cele trei însoțitoare vor să creeze impresia că aparțin claselor sociale avute și de aceea se străduiesc, fără a reuși însă să afișeze o anumită atitudine aristocratică, fie prin limbaj, fie prin comportament. Efectul însă este opus pentru că expresiile franțuzești folosite de acestea sunt incorecte și alte gesturi și atitudini cum ar fi ceartă cu conductorul, gestul lui mam-mare de a se închină când pleacă trenul, relevă faptul că sunt inculte, au un limbaj de mahala și o comportare incompatibilă cu pretențiile lor. Sub aspectul comicului de caracter se remarcă și faptul că în afară acestei dorințe a personajelor de a apărea altfel și altceva decât sunt, inversarea dintre cele două universuri umane, al copilului și al adultului este o altă sursă a umorului. De aceea damele sunt ridicole prin felul în care se maimuțăresc și se străduiesc să-i între în voie ,, puișorului”, pe de altă parte același haz stârnește și comportarea copilului care îi imită pe adulți și care se crede superior acestora, dovadă fiind atitudinea lui necontrolată. Hazul este stârnit și de comicul de limbaj altfel pe lângă folosirea franțuzismelor ,, parol” ,, bulivard” se remarcă și folosire greșită a unor cuvinte că ,, marinei” ,, marinai” ,, mariner” ,, ciucalată” sau a unor cuvinte populare și expresii regionale cum sunt ,, am platitara” ,, ce faci soro ești nebună” ,, țațo mor” . repetarea diminutismului în vocativ ,, puisorule” folosit in adresarea directă de către personaje precum și vocativele ,, precopsitule” ,, mamito” ,, uratule” stârnesc umorul cititorului mai ales că ele se asociază unor situații hazlii.

inepuizabilă , se manifestă în opera marelui scriitor, Ion Luca Caragiale.